Home Schooling & UnSchooling


by Jessica Mesman Griffith on March 5, 2015

I started collecting books about homeschooling before my daughter's first birthday. I imagined she and I would spend our days in the beautiful library at the college where my husband worked, reading on blankets in the fields, playing in the surrounding Virginia countryside, pressing flowers into nature journals. I didn't want her going to public school in the county, losing her taste for hobbits and her strange, adorable elevated diction and vocabulary. I didn't want her to lose touch with her imagination. I didn't want her heart and soul to be formed by Taylor Swift.

It's hard for me even to remember when I could have been so idealistic about so many things at once —my own patience as a mother, my capacity for spending so much of my time with children, my daughter's capacity for living in a previous century. Plus I love Taylor Swift.

By the time she was three, my daughter was in preschool, but I still read all the homeschool literature and followed the blogs. Now, homeschooling has become almost mainstream — last year, 2.2 million American children were homeschooled, according to the National Home Education Research Institute. But even just a few years ago it was still transforming from something only wacko homesteaders and religious fanatics did into an aging-hipster hobby. I wanted in on what seemed like part of a larger (sub)cultural movement toward DIY sustainable living. I was so tempted by what looked like a bohemian-artist-intellectual dream life: no early rising! No carpool line! No PTO meetings! No lunches to pack! Museums on Wednesdays and vacations in March! All those blogs with pictures of happy, close-knit families making their own kefir made me swoon with envy and admiration.

So when my daughter's school "issues" began — and her teachers pressed me to get her diagnosed (with Asperger's and ADHD) and medicated — I was almost happy. I felt I had confirmation that traditional schooling wasn't meeting her needs. I withdrew her from first grade, and we got started at home.

I'd researched for years. I'd read all the books and all the blogs. My husband was a professor. I had this, right?

Turns out I had no idea.

1) Before I could homeschool, I had to de-school

Some parents, often the ones trained as teachers, attempt to replicate the classroom in the home — desks, chalkboard, and all. But most of us wanted to homeschool to get away from what we see as the restrictive trappings of the school environment, which was designed not for learning but for the management of large numbers of children in a single room.

It took me at least a year to stop thinking in terms of grade levels, test scores, class periods, recess, and even desks and classrooms, and to stop worrying about what my daughter was missing in her old school. I had to mourn those moments parents of schoolchildren enjoy: wouldn't it have been sweet to see her in her class's production of The Tale of the Gingerbread Man?

I worried there would be holes in her education, stuff I'd forget to teach her — like geography, or her phone number. But I quickly learned there were already gaping holes in her education that her school wasn't addressing. She was many grade levels ahead in some subjects and behind in others. When ordering curricula, she didn't fit neatly into any category, and it took time and trial and error and money to choose from several grade levels and companies to get the right materials for her.

"How will your children learn to make friends, respect authority, and get along with all kinds of people?"

I also worried about how I would teach my daughter math and science or other subjects that don't come easily to either of us. So far, this hasn't been a problem, but if it becomes one, my plan is to hire a tutor or send her to classes or co-ops to learn material I feel less confident teaching. Some school districts also permit part-time enrollment for homeschoolers, or allow kids to attend "specials" such as art, music, or gym, and even play on the sports teams of their local school. As homeschooling becomes more prevalent, laws are evolving and school systems becoming more flexible and welcoming.

I wasn't the only one who needed time to adjust to the transition from schooling to homeschooling — my daughter did, too. I faced much skepticism when I stepped in as the teacher, and I heard plenty of, "But that's not how they do it at school."

2) Still, I had to create structure for the day

De-schooling didn't mean getting rid of rules altogether, though: I learned that despite my bohemian fantasies, routines are important for kids (and for the sanity of the homeschooling parent). As a homeschooler, of course, my schedule won't look like a school schedule. It has to be flexible to accommodate the dinner that needs to go in the oven and the errands I need to run and the baby's diaper that needs changing and the freelance story I have due in the morning. Not to mention the tantrum my daughter throws when I try to make her do math.

Our current schedule looks like this: math, language arts, reading, and religion every morning — these are the nonnegotiables — and a flexible afternoon that might include clubs, field trips, park days with other kids, nature study, music, art, or theater. I quickly realized that even "down time" could be used constructively. My kids read books on everything from van Gogh to Tut's mummy throughout the day. In the car, we listen to audiobooks or a series like Classical Kids, which teaches age-appropriate music appreciation. We take long walks and collect samples from the woods to draw or research. We cook dinner together. After a few months of homeschooling, you get the hang of weaving education into all the day's experiences, until it becomes second nature.

3) The homeschooling world is not monolithic — and that makes it difficult to decide how to teach

Homeschooling is fraught with competing and contradictory philosophies. Here's a crash course in the major factions:

Traditional homeschoolers recreate school at home with textbooks and tests, or enroll in correspondence schools like Seton or Calvert or the K-12 programs available through the public school systems in their areas.

Unschoolers advocate child-led learning, mostly through natural life experiences, and they base all educational choices on the child's interests. If your kid loves dinosaurs, you study dinosaurs. If they want to learn Elvish, you learn Elvish. Younger children learn through play, household chores, and social interaction. The movement's godfather is John Holt, an educator who coined the term "unschooling" in the 1970s.

Radical unschoolers go further than John Holt to oppose all coercive education as counterproductive to learning. No classes, no enforced structures, no formalized learning, period.


The Charlotte Mason method focuses on literature and the study of arts and nature. Charlotte Masonites talk about "spreading a feast" of rich "food" before the child, who then gravitates to what is natural for his age, ability, and temperament. This method tends to be a favorite among Anglophiles and academic types like me. It's also beloved by Christians for its attention to habit-training and the development of virtues. Masonites can be annoyingly wholesome.

Unit studies build an entire curriculum of math, language arts, and science around a single topic. There are unit studies available for purchase on everything from ancient Egypt to Little House on the Prairie. Five in a Row is a wildly popular curriculum for younger kids; it builds a unit study around a favorite children's book each week.

Classical homeschoolers teach according to the three stages of the Latin Trivium, which they believe best addresses the natural development of the intellect. The classical homeschooler's bible is The Well-Trained Mind by Susan Wise Bauer.

Eclectic homeschoolers borrow what they like from all the other approaches.

With all those competing philosophies and curricula, one of the biggest challenges I faced as a new homeschooler was narrowing my goals to what I could actually accomplish, realistically, in a day. I had big dreams of teaching Latin and French in addition to the core subjects of reading, writing, and arithmetic, plus art and music lessons and extracurricular sports and clubs. I felt there was so much wasted time at school, and that we would use all the extra time to expand and enrich her education. But kids need down time, too.

4) I don't worry about socializing my kids

One of the most common questions I get as a homeschooling parent is, "How will your children learn to make friends, respect authority, and get along with all kinds of people?" Helpful grandmothers who find me in the grocery store with my kids on a Tuesday at 10 am tell me that children need school in order to learn how to be a functional member of society. But consider this: other than school, your child will never again be confined to an environment exclusively populated by people his or her own age. NEVER. Why are we so hung up on socializing our children only with their peers?

And in any case, there are so many clubs, classes, lessons, and field trips for homeschooled kids that they can socialize as often as they care to, with as many different kinds of people as I can imagine. Most of the homeschoolers I know complain that they're never at home.

5) I also don't worry about grading them

Another question I get is, "How do you grade your kids on reading, walking in the woods, and cooking dinner?" The answer is: I don't. My state doesn't require me to report my curriculum, turn in grades, or test my children, so I don't. Some states require testing and reporting, and if we move again we may have to adjust our record-keeping habits, which are admittedly bare-bones. But this laissez-faire approach works for me so far. When you are teaching a child one on one, it becomes readily apparent even without testing where she is excelling and where she needs more work. But for those who are concerned about how their children stack up to their peers, educational testing is usually available through the local school system or through private companies like Sylvan.

To avoid burnout and resentment, I must take regular time for myself to just be a grownup

My children are still of lower elementary age, but if we decide to homeschool through high school, I imagine we will begin to keep records and transcripts for college applications. As homeschooling becomes more mainstream, colleges are also becoming more accustomed to working with homeschoolers' less-conventional applications and lack of standardized GPAs. It's very common for homeschoolers to begin taking college classes in their high school years, anyway.

6) I covet the eight hours my schooling friends have to themselves

When other parents send their kids off to kindergarten and I see their lives returning to the land of adults for several hours a day, I have yet another reason to question my decision to educate my own children. To avoid burnout and resentment, I must take regular time for myself to just be a grownup. It also helps to have a supportive partner who helps bear the burden, or is at least an enthusiastic cheerleader of my choice to homeschool.

7) Homeschooling is not free

Curricula, art supplies, classes, co-ops, field trips, commuting to all those cool homeschool events and conferences — all of it costs money. Depending on where you live, you can easily spend more on homeschooling than you would on a posh private school, especially when you're first getting started and learning by trial and error. My best asset is my library card.

8) The worst thing about homeschooling is my children. And the best thing about homeschooling is my children.

My children. Are with me. So. Much.

But they're also the best thing about homeschooling. A wise mother once told me that we send our kids off to school just as they're becoming really interesting people. When you homeschool, you get to enjoy those interesting little people, not just the exhausted child you meet at the end of the day. I don't have to wonder what happened at school and extrapolate my kids' lives from one-word answers. I know them better than anyone. Family — not their classmates — is the primary influence on the development of their intellects, imagination, and character. I delight in their discoveries and their progress. We have shared interests and obsessions. We are close.

That closeness — though it's a challenge and a frustration at some point each day — is also a gift.

And I can always send them back to school.

Source: http://www.vox.com/2015/3/5/8149077/homeschool-teaching

Publicat în Home/UnSchooling
Marți, 24 Februarie 2015 12:46



How to Decide When It’s Right for Your Family

Lisa Rivero


More information: click here to visit the Publishing House website.

Publicat în Home/UnSchooling
Marți, 24 Februarie 2015 12:37


Source: http://www.homeschoolbuilding.org/Item.php3?id=2283


As time marches on and home schooling becomes more and more accepted, it is wise for us to go back and review the price tag that was paid for our current freedom and liberty. Most of us involved in home education today have no idea how difficult it was to keep your children at home in the late 80’s or early 90’s. Both the state government and local school systems were convinced that they alone were qualified to teach children. Even though home education is the oldest form of education known to man, our modern version did not come free of charge. In order to provide you with an understanding of the legal battles that led up to our current laws, we are sharing with you a portion of an article written by David A. Kallman, a Lansing attorney who represented many home school families during the years we struggled to gain our independence from the government schools.

“One of the first cases testing the right to home educate in Michigan involved Peter and Ruth Nobel. From Allegan County, the Nobel’s were teaching their children at home in the 1970’s, long before most people had ever heard about the concept. They were using a curriculum provided by Christian Liberty Academy. The Nobels were prosecuted for allegedly violating the compulsory attendance law because they were not certified teachers. The state’s position was that certified teachers were required for all home schools, and that if they were not used, then that home school was not a proper school under the law. In fact, the state continued to maintain that position for 23 years.

Attorney John Whitehead, who later started the Rutherford Institute, came to Michigan and defended the Nobels. Allegan County District Court Judge Gary Stewart heard the case and issued an opinion ruling in favor of the Nobels based upon the Free Exercise Clause of the First Amendment.

However, District Court opinions are not binding anywhere else in the state. It is only controlling precedent within the borders of that court’s district. The pressure continued to build as more and more people began opting to teach their children at home. Prosecutions began popping up all over the state. Fortunately, in the early 1980’s, attorney Michael Farris saw the need to legally assist home educators all over the country and so he formed the Home School Legal Defense Association (HSLDA). For a $100 fee a family could join the association, and if they were taken to court, HSLDA would provide the legal representation at no additional cost (editors note: annual member in HSLDA is still only $100). This pooling of the resources proved to be very effective and enabled HSLDA to help home schoolers all over the United States. I have been privileged to work with HSLDA over the years in representing their members in courtrooms all over Michigan.

Throughout the 1980’s and the early 1990’s there was a very adversarial relationship between home educators and the state. The state attempted to regulate home educators out of existence through the use of teacher certification requirements, curriculum requirements, regulation of the days, hours, and length of the school year, and numerous other requirements. Many families had visits from local school officials, protective service workers, police officers, and other state officials. Many times they would be given ultimatums to either have their children in the public school the next day, or else their children would be removed from their home.

It was a very stressful time for home educators throughout our state. Iowa, North Dakota, and Michigan were considered to be the three worst states in the country in which to try and home school. Many attorneys and home school organizations were kept busy attempting to represent families in court and deal with prosecutors, Dept. of Social Services workers, and school officials.

The prosecution of families in District Court continued until the Michigan Supreme Court in 1993 decided three cases: People v DeJonge, People v Bennett, and Clonlara v State Board of Education. The DeJonge case threw out the teacher certification requirement for those who home schooled out of religious conviction. The Bennett case required the state to comply with the private school code’s requirement that an administrative hearing be held before a parent could be prosecuted under the criminal law. This effectively stopped the prosecution of all home educators until the administrative hearings were implemented, which to this date has not been done. The Clonlara case affirmed that the Michigan Department of Education did not have any authority to promulgate administrative rules dealing with home education. Therefore, the MDE’s expansion of the law in its handouts were interpretations only and were not necessarily enforceable against parents.

The DeJonge case in particular was very effective in stopping the harassment and intimidation of home school families. Mark and Chris DeJonge were from West Michigan and were home schooling two children at the time. Mark was a dairy farmer and he and Chris used the Christian Liberty Academy curriculum with their kids. They challenged the teacher certification requirement based upon their right to freely exercise their religious beliefs. Their case was truly a marathon, and took over 9 years to complete. They set a tremendous example of faithfulness and perseverance to see their case through to the benefit of all parents in Michigan. The trial Judge said on the record that it was clear that the DeJonge children were receiving a fine education, but he still had to find them guilty of violating the compulsory attendance law because they were not certified teachers. After seven lower court decisions went against them, the Michigan Supreme Court finally ruled in their favor in May of 1993. As a result, the teacher certification issue fell by the wayside.

Since these court decisions in 1993, the climate has improved tremendously in our state. There have been a few court cases initiated, but they were all dropped after a review of the law and the applicable cases. Home educators’ legal standing was strengthened even further in 1996 by the passage of an amendment to the compulsory attendance law. Language very similar to that added to the Probate Code over ten years ago was added as exemption (f) to the compulsory attendance law:

(3) A child is not required to attend a public school in either of the following two cases: (a) The child is attending regularly and is being taught in a state approved nonpublic school which teaches subjects comparable to those taught in the public schools to children of corresponding age and grade. (f) The child is being educated at the child’s home by his or her parent or legal guardian in an organized educational program in the subject areas of reading, spelling, mathematics, science, history, civics, literature, writing, and English grammar.

(4) For a child being educated at the child’s home by his or her parent or legal guardian, exemption from the requirement to attend public school may exist under either subsection (3)(a) or (3)(f), or both. As a result of this amendment, the focus in District Court prosecutions is now be on the education of the child and not on the form of the educational process. Exemption (f) only applies to homes where the parent or legal guardian is doing the teaching. In all other cases, exemption (a) is still available. Parents now have a choice as to which exemption they wish to operate under, or they can choose to operate under both.

In summary, we have come a long way since the continual harassment of the 1980’s and early 1990’s. It is much easier to teach your children at home today. This does not mean that the fight is over. Laws can be changed. Administrations of state government can change. We must learn from the past, not drop our guard, and not return to the problems of the past. Be sure to stay informed. Contact your legislators. Join your local support group. Join groups such as INCH and HSLDA. Vote for candidates who support home education. Let’s be sure that we keep the freedoms that have been earned over the past thirty years.”

Reprinted with permission of David A. Kallman, J.D.

Excerpted from the “Michigan Home School Legal Manual” by David A. Kallman

To obtain a copy of the Legal Manual, contact the law offices of David Kallman in Lansing at (517) 484-6135.

To read more, click here to download the pdf version.
Publicat în Home/UnSchooling

Doctorul în psihologie și neurocercetătorul Dragoș Cîrneci ne spune care sunt parametrii ce diferențiază și influențează stresul, ce înseamnă stres bun și stres rău, fiecare cu efectele sale aferente, impactul pe care îl are stresul asupra corpului și creierului, de ce unii oameni pot gestiona stresul mai bine decât alții și care este legătura dintre stres și copilărie.

Sursa: www.psychologies.ro

Blog: http://dragos-cirneci.blogspot.ro/

Publicat în Home/UnSchooling
Sâmbătă, 14 Februarie 2015 15:30

Extras din Legea Învățământului Secundar, 1928

Câteva pagini cu privire la Învățământul în familie:

Apăsați aici pentru a le descărca în format pdf.

Publicat în Home/UnSchooling
Sâmbătă, 14 Februarie 2015 14:55

Do We Need A Degree To Be Educated?

by Mike Sygula,

Source: http://truththeory.com/2014/04/29/do-we-need-a-degree-to-be-educated/

I recently saw a comment under a controversial video discussing , an archaeological site. The presenter is a well-known author and former musician but doesn’t have an academic background in archeology. Here is the comment:

“ This guy isn’t an archaeologist. This is bullshit. Look him up on Google. He’s a fucking musician who just has a thing for African culture which is great and all that but it DOES NOT MAKE HIM A GEOLOGIST OR A SCIENTIST!”

We are often judged by our formal education diplomas.
However, it is worth asking ourselves these questions :

Does the fact that someone has no academic degree in a particular field mean that this person is not capable of being an expert on that topic?
Why do we give so much credit to formal education in this information era when anyone who has  Internet access can learn almost anything for free?

To answer these questions, we should first review a few realities.

1. Higher education is not always worth it.

There are undoubtedly many benefits to be gained from going through a degree program, such as learning about theory and practice in one’s field and the higher likelihood of getting a job afterwards.  But how much it is really worth remains a controversial issue. For example, in the US, the costs of tuition fees can reach up to almost $50,000 per year for a 4 year undergraduate program. This does not include accommodation, food or textbooks. International students can pay much more. Many students stack up astronomical debts which will take years to repay and many ultimately end up working in low-skilled jobs.

Moreover, the traditional model of education does not suit all types of learners.  Conventional learning methods are not designed to stimulate experimentation, creativity and curiosity. Every learner is different and everyone has different learning styles yet mainstream education puts everybody into the same box. What often happens is that the system forces students to conform to preconceived standards which do not enhance their individual capabilities but actually suppress them.

2. We can learn more from the Internet these days.

We are living in the information age today; we have access to an enormous database of knowledge in nearly every field we can imagine, we can learn almost anything via video or text format. Increased access to lectures, journals, articles even documentary films and platforms like TED or Khan Academy allow us to watch lectures and study a broad range of topics for free.  You can also find masses of documentaries and lectures on Youtube. Blogs, journals, free encyclopedias, forums and of course e-books are cheaper than paperbacks and you can also find so many texts online which are free nowadays.

3. There are many unqualified success stories.

The truth is that if you want to be good at something, it doesn’t matter if you get a formal education or not. If you are willing to work hard and you are smart enough, you can achieve anything. Many great minds didn’t even finish school, some didn’t go to college or university and very often didn’t study their specialist subject.

Lets us look at some examples:

Elon Musk, rocket scientist, self-taught programmer, self-taught inventor. Founder and chief technology officer of Space X, the first privately owned company sending rockets and spacecrafts into orbit. He lowered the cost of these technologies dramatically and plans to colonize Mars in the future. Among other achievements, he co-founded and became Chief Product Architect at Tesla Motors, the first company to commercialize electric cars. He was also involved in Paypal and Solar City, which creates solar panels. Although he studied Physics and Business at university this was vestigial to the education needed for engineering these technologies. When asked how he learned about all of these subjects, he said:

“I read a lot of books and talked to a lot of, a lot of smart people”

Sir Richard Branson left school at the age of 16 and  struggled to study due to his dyslexia. Almost half a century later, he runs over 400 companies and is currently involved in commercial space travel and high-tech architecture among many other industries.

Lech Walesa, born in Poland, a former electrician with no higher education, fought communism in the 80s and gained huge popularity after creating the first independent trade union in the Soviet bloc. He then won the Nobel Peace Price and became president of Poland from 1990 to 1995.

Steve Jobs was the co-founder of Apple, one of the most successful companies in history. Despite only studying at college for a few months, he was able to reinvent personal computing and create the most popular hardware and software of our time.

Michael Faraday, who received virtually no formal education and had to work in the bookshop to help his family from the age of 13, managed to teach himself by reading books. He became one of the most influential scientists in history and revolutionized our understanding of electricity.

These are just a few examples of independent learners but there are many others who succeeded.  Times are changing and anyone can learn almost anything these days without attending formal educational institutions. The path we choose is up to us. Thanks to the Internet, new careers and industries are emerging and they  are often  led by self-taught visionaries.

Click here to read more articles by Mike Sygula, or follow him on Facebook:






Image credit

Publicat în Home/UnSchooling
Sâmbătă, 14 Februarie 2015 02:28

A. S. Neill - Founder of Summerhill School, video

A.S. Neil talks about freedom and his Summerhill School in England. Summerhill is often said to be the first school based on freedom and democratic ideals. The documentary was called "Here and Now".

Publicat în Home/UnSchooling
Luni, 19 Ianuarie 2015 15:04

Acasă e acolo unde învăţ

Patricia Heidenry, 19 octombrie 1975, New York Time Magazine

Soţul meu şi cu mine nu ne ducem copiii la şcoală, îi educ eu însămi acasă. Avem patru copii – Mary, 10 ½; John, 9; James, 7 ½, Margaret, 4 ½ – toţi născuţi în New York, unde locuim de 8 ani, în aceeaşi casă-apartament din Manhattan. Ca urmare a ezitărilor pe care le-am mai avut de-a lungul timpului, primii trei copii au mers la şcoala publică din septembrie 1973 până în iunie 1974. Timp de trei luni, din ianuarie până în martie 1973, au urmat şi cursurile unei şcoli săteşti din Anglia, ţară pe care am vizitat-o atunci. Aceasta înseamnă că primii trei copii au făcut 12 luni de şcoală. Fiecare are propria definiţie pentru o şcoală bună. Pentru mine, o şcoală bună este acea care încurajează copiii să înveţe şi care îi face să le placă să înveţe, într-o atmosferă plăcută şi relaxată. O şcoală nu este bună pentru că impune o disciplină strictă, pentru că obţine calificative înalte la toate nivelurile de educaţie sau pentru că cea mai mare parte a elevilor care au urmat-o ajung în şcoli mai bune şi mai înalte. O şcoală este o comunitate reală de profesori şi de elevi implicaţi în căutarea cunoaşterii / autocunoaşterii. Ceea ce face o şcoală să fie bună nu are nicio legătură cu scorul IQ sau cu numărul de credite acceptate de o facultate, ci cu atitudinea profesorilor faţă de elevi şi cu percepţia lor în legătură cu educaţia. Mi-ar plăcea să-mi trimit copiii la o şcoală care să creeze o atmosferă de familie. Nu am găsit nicio şcoală publică americană care să se apropie de ideea mea de şcoală bună.

Lipsa de şcoli bune i-a făcut pe unii dintre prietenii mei să-și trimită copiii la şcoli din suburbii, iar pe alţii, să cheltuiască sume imense pe şcoli private. Am respins ambele „soluţii” deoarece vreau să trăiesc în oraş iar şcolile din suburbii nu sunt cu nimic mai bune decât cele din centru. Mai sigure, poate, dar acesta nu este un motiv suficient de puternic pentru a le urma. În ce priveşte şcolile private, nu ni le permitem şi, chiar dacă am putea, tot nu ar fi o opţiune.

Ceea ce facem acum este, bineînţeles, ilegal dar un asistent social trimis de Comitetul pentru Educaţie St. Louis pentru a afla de ce copiii noştri nu merg la şcoală ne-a explicat că avem dreptul să ne educăm noi înşine copiii şi că ne va susţine în efortul nostru de a o face. Din punctul ei de vedere, copiii noştri sunt fericiţi şi echilibraţi, iar educaţia pe care o primesc acasă este deosebită, astfel că a comunicat directorului şcolii de care am aparţine că cel mai bine ar fi să fim lăsaţi în pace, mai ales că urma să şi plecăm pentru o perioadă în Mexic. În timpul discuţiei lungi şi prietenoase cu asistentul social i-am spus că, dacă am fi obligaţi, am refuza să ne trimitem copiii la şcoală şi că suntem pregătiţi şi pentru un proces, dacă e cazul. Şi eu şi soţul meu nu am fi oneşti faţă de noi şi de copiii noştri dacă am proceda altfel.

Ideea de a nu-mi trimite copiii la şcoală mi-a venit la începutul lui 1967, când Mary avea 2 ani iar John era bebeluş. Prima carte despre educaţie pe care am citit-o a fost „Summerhill”, a lui A. S. Neill, carte care a avut un efect foarte puternic asupra mea. El respecta copiii, avea încredere în ei şi se comporta în consecinţă.

Eu însămi am devenit mai relaxată cu copiii, mai înţelegătoare, mai puţin rigidă. Intuiţia îmi spunea că Neill avea dreptate în ce priveşte abordarea personalităţii copiilor.

La scurt timp după „Summerhill”, am citit şi „How Children Learn”, a lui John Holt. Tot ceea ce a afirmat Holt despre copii reflecta propriile mele observaţii asupra copiilor mei. Am recunoscut în descrierea lui Holt şi modul bizar de funcţionare al şcolilor. De exemplu, studiile au arătat că cei mici învaţă mult mai uşor unii de la alţii, dar în majoritatea şcolilor copiii nu au voie să discute unul cu celălalt. Mai mult, sunt obligaţi să stea cuminţi în bănci cea mai mare parte a programului şcolar.

Astfel, mi-am formulat o idee despre cum ar trebui că arate şcoala copiilor mei – o şcoală în care copiii să fie trataţi cu blândeţe şi cu grijă, al cărei mediu că încurajeze învăţarea, nu să o transforme într-un chin.

Neill şi Holt m-au ajutat că mă gândesc la conceptul de educaţie – ce este, sau ce ar trebui să fie. Am comparat realitatea şcolilor cu imaginea din mintea mea iar gândul că proprii mei copii şi-ar petrece o parte importantă a copilăriei în şcoală mă oripila. Sigur exista o cale mai bună pentru copiii mei de a învăţa, alta decât de a-i încredinţa unei instituţii, pentru cea mai mare parte a zilei. Simţeam că nu pot să-mi trimit copiii la o şcoală aşa cum este ea acum. La acea vreme, copiii erau departe de vârsta şcolarizării.

Am păstrat gândurile de atunci şi, cât timp nu s-a pus problema şcolarizării lor, am căutat o soluţie. Între timp, m-am informat – atât cât se poate informa un neprofesionist – despre toate mişcările şi solicitările de reformare din cadrul sistemului educaţional. Dar tot ce am citit și auzit atunci mi-a întărit convingerea că majoritatea şcolilor erau, în cel mai bun caz, locuri plictisitoare, fără viaţă, sau, în cel mai rău caz, instituţii dezumanizante. În cele din urmă, după ce am citit „De-Schooling Society”, în care Ivan Illich reclamă abolirea şcolii ca instituţie în forma sa actuală, decizia mea a fost luată.

Când Mary a ajuns la vârsta de grădiniţă, în 1970, am decis să o ţin acasă. Cu pruncii născuţi la distanţă de 18 luni – 5 ½, 4 şi 2 ½ – zilele mele erau la fel ca ale oricărei mame cu trei copii mici: ei se jucau toată ziua, mâzgălind sau manifestându-şi creativitatea în diverse moduri iar eu le citeam mult. Nu a trebuit să fac nimic special cu Mary pentru a compensa lipsa grădiniţei.

În timpul anului de grădiniţă, Mary mergea o dată pe săptămână la ora de ritmică, împreună cu alţi doi copii, la o şcoală de muzică. Ea şi John mergeau la ateliere de meşteşugărit la YMHA local. De asemenea, picta în fiecare sâmbătă de la 10 la 11 la Muzeul Metropolitan de Artă, iar în primăvară a mers la un curs de modelaj în lut pentru copii la Universitatea Fordham – Centrul Lincoln.

În toamna lui 1971, Jack a demisionat de la editura unde lucra pentru a se dedica în totalitate scrisului. Mary ar fi trebuit să meargă în clasa I iar John – la grădiniţă. Nu i-am dus pe niciunul. Puţinele ore de artă la care mergeau s-au împuţinat, din lipsă de bani. Mary şi John au scris şi desenat litere în fiecare zi, dar asta era tot ce ţinea de învăţarea formală.

Am părăsit New York-ul în mai, 1972, și ne-am mutat la o fermă (...), unde am stat până în noiembrie. Jack lucra la romanul lui iar eu făceam caiete de lucru pentru Mary și John, caiete pe care le utilizam în fiecare dimineață pentru o jumătate de oră. Înainte de micul dejun, Jack le citea copiilor poezie sub un nuc uriaș. Restul timpului, copiii și l-au petrecut jucându-se.

După șase luni, am părăsit ferma și ne-am mutat în Spania, apoi în Anglia, unde ne-am stabilit într-o localitate mică (...). Copiii au călătorit alături de noi și nu au primit niciun fel de educație formală. Un prieten din localitatea în care ne-am stabilit ne-a convins să vizităm școala locală și am constatat că aceasta nu era o școală obișnuită. Discuția cu directorul, dar și aspectul claselor și copiii care lucrau fie independent, fie în grupuri mi-au făcut inima să tresară. Atmosfera generală era calmă și relaxată, toate acțiunile care se desfășurau acolo aveau un sens. La acea școală, copiii treceau dintr-o clasă în alta de ziua lor. Dacă un copil împlinea 8 ani pe 10 aprilie, el trecea în clasa următoare automat, doar pentru că era ziua lui. Nu existau copii repetenți sau lăsați în urmă – mergeau mai departe în mod natural, împreună. Nu m-a interesat ce tehnică folosește fiecare profesor, sau cât de structurat decurgea procesul de învățământ. Am văzut că profesorii erau grijulii și calzi cu elevii.

Nu am avut nevoie de asigurări că aceea este o școală bună. Am întrebat dacă pot să-mi aduc copiii, având în vedere că nu mai fuseseră niciodată la școală. Directorul mi-a permis să-i aduc două zile înainte de vacanța Crăciun, pentru ca ei să poată lua parte la serbările programate. Din punctul lui de vedere, acela era un moment foarte bun de stabilire a unui prim contact. Au rămas la acea școală trei luni.

În aprilie 1973, am părăsit Anglia și ne-am mutat în St. Louis. Am început să caut școală pentru copii, dintr-un motiv extrem de egoist. Cât timp au mers la școala din Anglia, m-am simțit extrem de liberă – pentru prima dată după atâția ani, nu mai trebuia să mă ocup de copii toată ziua. Margaret avea doar 2 ani la acea vreme, dar ea era un copil foarte ușor de coordonat. Nu doream ca acel timp să se termine. Mary, John și James au mers la școala publică locală – o școală la fel ca oricare alta – din septembrie 1973 până în iunie 1974.

M-am oferit ca voluntar la biblioteca școlii o zi pe săptămână și, din ce am observat, descrierea lui Charles Silberman din „Crisis in the Classroom” se aplica exact acelei școli. „Deoarece adulții consideră școala ca pe ceva de la sine înțeles, ei nu pot înțelege câtă tristețe domină majoritatea școlilor americane, cât de opresive și de inutile sunt regulile care le guvernează, cât de sterilă intelectual și de inestetică este atmosfera, câtă lipsă de simț civic se manifestă din partea profesorilor și a directorilor, cât dispreț arată față de copiii care nu sunt, până la urmă, decât niște copii.”

Ca să nu mai menționăm faptul că elevii erau permanent hărțuiți de profesorii lor. Școala nu era opresivă conștient. Dar majoritatea profesorilor, ca și cea a părinților, de altfel, nu se descurcau cu diversele aspecte ale comportamentului copiilor. Școala nu era o comunitate de profesori și de elevi care conlucrează. Comunicarea între clase era aproape inexistentă. Ceea ce m-a dezamăgit a fost absența oricărei filosofii conștiente a educației și aerul plictisit al cadrelor didactice. Profesorii erau acolo pentru că asta le era meseria, pentru că elevii trebuiau să fie acolo. Nu se simțea în școală nici încântare, nici armonie, viață, sau spontaneitate.

Mi-e rușine să recunosc că era cât pe ce să-mi retrimit copiii la acea școală în toamna lui 1974, din același motiv pentru care îi trimisesem și la începutul anului. Am renunțat în ultimul moment. Am realizat că trebuie să-mi planific cursurile zilnice, pentru că cei mici nu beneficiau, la acel moment, decât de ceva poezie și de statutl de martor la eforturile scriitoricești ale tatălui lor.

Jack și-a dorit și el dintotdeauna ca cei mici să facă școală acasă dar simțea că decizia îmi aparține, deoarece eu mă ocupam de copii. Când am decis să fim profesorii propriilor noștri copii, am conceput un program zilnic, care a rămas în mare același:
9:30 citit
10.00 matematică
10.30 științe
11:00 yoga (cu părinții)
Pauză de ceai (cu părinții)
11:30 desen, pictură
12:30 prânz
13:30 scriere (luni și marți: piesa săptămânii; miercuri: corespondență; joi și vineri: scriere și ilustrare de povești)
14:30 istorie, geografie
15:00 yoga (cu părinții)
18:30 spaniola

În timpul orei de citire de dimineață, John și Mary citeau separat, în camerele lor, în timp ce James citea cu mine. La 9:45 ne adunam cu toții, în general în bucătărie, iar copiii povesteau pe rând ceea ce citiseră. Dacă unul dintre ei nu reușea să urmărească povestirea, ne opream pentru clarificări și pentru a lămuri termenii necunoscuți.

Pentru matematică, foloseam caiete speciale de lucru, dar nu prea sofisticate. Jack a editat „Elements of Mathematics” și alte cărți ale lui Zoltan Dienes, considerate cele mai noi abordări în ce privește educația în domeniul matematicii. Jack făcea matematică cu copiii după Dienes dar până să descopere lucrările acestuia nu i-a chinuit cu înmulțiri sau împărțiri complicate. Foloseau rigle, cutii de carton pentru lapte și mărunțișul din portofel pentru a rezolva probleme simple. Și, ceea ce era cel mai important, se bucurau nespus rezolvând și înțelegând problemele de matematică. Lucrau în ritmul lor și nu aveau teme. În fiecare zi lucrau pe cărți circa jumătate de oră. Puteau lucra mai mult dacă doreau. Rareori mi se cerea ajutorul, dar verificam ceea ce lucrau în fiecare zi ca să mă asigur că au înțeles.

Științele erau printre favorite. Și aici am folosit manuale – cu multe experimente și cu diverse sarcini de îndeplinit. Prezentarea fiecărui concept era atât de interesantă încât copiii consultau permanent și ale cărți pentru a aprofunda. Când am terminat capitolul despre magnetism, John a făcut propria carte despre magnetism, pe care ne-a citit-o.

Arta, scrierea și cititul se făceau câte o oră pe zi fiecare. Nu numai pentru că acestea erau sufletul nostru – al meu și al lui Jack – dar și pentru că astfel imaginația copiilor putea zburda liber. În cele mai multe școli, arta este considerată un moft. Când se taie din buget, primii concediați sunt profesorii de educație vizuală și de muzică. O oră de artă pe zi reprezintă, pentru copii, mesajul că arta e importantă. În primele săptămâni, copiii au desenat orice vedeau – ceea ce fac și acum dar, în plus, ilustrează poveștile pe care le scriu. După cină, în timpul orei de scriere, fiecare dintre copii este pe cont propriu. Eu citesc doar poveștile și scrisorile terminate și ascult interpretări. Critic rar și atrag atenția asupra greșelilor de scriere. Este important pentru copii să știe că ceea ce spun și modul în care o spun este evaluat fără rezerve. Urmează ani de critică de fond.

Am studiat și istoria și geografia Mexicului, precum și limba spaniolă, pregătindu-ne pentru o excursie în Mexic, în care am plecat anul acesta.

În primul an de școală acasă am planificat și niște activități de seară: luni, muzică; marți, împletit; miercuri, dans; joi, gătit; vineri era liber; și mie și lui Jack ni se părea că solicităm copiii prea mult, dar ei nu s-au plâns niciodată, ba dimpotrivă, participau cu tot sufletul la activități. Dar simțeam că au nevoie de timp liber, în care să facă ce vor.

În fiecare sîmbătă dimineața, de la 10 la 11.30, copiii participau la un studiu în natură organizat de Grădina Botanică din Missouri, recent au terminat un curs de șase săptămâni (o oră și jumătate sâmbătă după-amiaza) la Muzeul de Artă St. Louis. Mergeau și la școala de duminică în fiecare săptămână.

Această aventură în educația acasă a fost departe de tot ceea ce am crezut eu. Nu numai că nu am simțit prezența copiilor în viața mea ca pe o imixtiune, dar chiar mi-a plăcut să le fiu profesor. Îmi arog calitatea de profesor pentru că nu știu ce denumire să dau ocupației despre care vă povestesc. Nu mă consider un profesor în senul tradițional al cuvântului, nu stau în fața unei clase perorând în timp ce copiii stau cuminți în bănci. Nu predau ci îi ajut să învețe. O denumire mai exactă ar fi cea de facilitator sau de resursă umană.

Înainte de a începe, visam să-mi văd copiii alergând liber; eram nesigură de mine și de capacitățile mele, de reacția copiilor la educația acasă. Aveam grijă să respect programul cu sfințenie. Curând, m-am relaxat. Dacă intervenea ceva mai interesant – o vizită a unei rude, o ieșire în oraș sau o după-amiază însorită – schimbam programul. Copiii erau responsabili cu ceea ce aveau de făcut și îi lăsam să-și facă singuri treaba.

Noi am trasat niște domenii de studiu pentru copii, suficient de mari pentru a le permite dă hoinărească prin ele cât doresc. John și Mary își alegeau cărțile pe care să le citească. În timpul orelor de școală, Mary a citit „Cartea junglei”, „Chemarea străbunilor”, poveștile lui Andersen, Selecții de știință ale lui Jean Fabre, „Fabule și povești cu zâne” a lui Tolstoi, Tom Sawyer, „Cronicile din Narnia” a lui C. S. Lewis. John a citit „Chemarea străbunilor”, „Tom Sawyer”, „Cronicile din Narnia” și „Insula comorilor”. James abia învață să citească. Cea mai frumoasă parte a experienței mele în ce privește deprinderea de a citi a lui James este faptul că decurge natural. Asta confirmă părerea mea că nu e nevoie să faci prea mult pentru a învăța un copil să citească (Mary și John au citit mai mult decât copiii de vârsta lor înscriși la școlile publice).

Mary nu a citit deloc până la 8 ani, iar mie nu mi-a păsat, deoarece știam că e un copil normal. Nu am obligat-o să citească. Acum citește fără oprire. Se trezește prima și citește deoarece, după cum afirmă chir ea, „dacă nu citec dimineața, nu mă simt bine”.

Nu am nicio pregătire care să mă califice pentru a-mi educa copiii în artă, matematică sau științe. Am licența în engleză și filosofie și am lucrat doar două luni într-o editură. Știam că nivelul meu de cunoaștere este egal sau superior majorității profesorilor de școală. Atunci când copiii mei ar ajunge într-un stadiu în care nu aș mai putea să-i mai ajut, apelez la tutori - studenți, de exemplu. Pe de altă parte, știu că dacă vreunul dintre copii este interesat de un anume subiect (dacă John devine un copil de 12 ani pasionat de știință), interesul și capacitatea naturală de a învăța vor compensa lipsa mea de cunoaștere. Există, chiar, școli publice și private al căror modus operandi gravitează în jurul ideii de studiu independent. Profesorii nu sunt posesorii absoluți ai cunoașterii iar la o conferință recentă care a avut loc la Casa Albă pe tema educației s-a afirmat chiar că școlile nu sunt singurele locuri în care are loc învățarea. Și eu și copiii căutăm aceste alte locuri și, până la urmă, copiii sunt cei care le aleg.

Cum îi ajut la trigonometrie sau la franceză, de exemplu? Cum mă pregătesc să le predau aceste subiecte? Nu am studiat niciodată trigonometria, dar nu am suferit din cauza asta, astfel că nici nu mă gândesc să studiez vreodată trigonometria pentru a o preda copiilor mei. Dacă ei vor fi interesați de acest subiect, voi căuta un tutore. Este mult mai important pentru copii să nu crească într-o atmosferă de mediocritate și să învețe singuri cât de mult pot – mult mai important decât să învețe trigonometria.

Pe de altă parte, am studiat franceza cinci ani – trei ani în liceu și doi, în facultate. Ajunsă la Paris, nu am reușit să mă înțeleg cu nimeni. Ani și ani de matematică, științe, limbi sau orice alt subiect nu au aproape nicio valoare dacă nu folosim ceea ce am învățat, dacă nu integrăm această cunoaștere în viața noastră. Este inutil să fie predate doar pentru că sunt în programă.

În ce privește educația viitoare, nu aș vrea ca pruncii mei să urmeze un liceu ca oricare altul, din aceleași motive pentru care nu am dorit să urmeze cursurile unei școli obișnuite. Când vor avea 17 sau 18 ani, pot decide singuri în ce privește educația lor. Există facultăți care îi primesc fără diplomă de liceu și, dacă va fi nevoie, pot să ceară o echivalare a acestei diplome. Mai mult, nu consider că o facultate este absolut necesară.

Dorința de a-mi educa acasă copiii se bazează pe convingerea mea că este aproape imoral ca niște copii să-și petreacă cea mai mare parte a timpului într-o clădire anostă, împreună cu alte sute de copii. Folosesc cuvântul „imoral” pentru a sublinia că școala reprezintă o mare pierdere de timp. Acest timp este mai mult decât IQ-ul copiilor. Preocuparea noastră ar trebui să fie viețile copiilor noștri, nu notele lor.

Viețile lor nu sunt niște produse de consum, care trebuie să fie modelate pentru a se adapta perfect societății, altei școli sau câmpului muncii. Astăzi, viața unui copil se petrece în cea mai mare parte în școală, forța care dă viață oricărui copil este ignorată în cursa pentru menținerea nivelului la citire, pentru a excela academic, pentru a obține premii, pentru a trece tot soiul de examene și a fi admis la facultate. Copiii nu mai au niciun control asupra lor înșile. Niciun curriculum nu are la bază personalitatea sau talentele lor.

Am fost întrebată dacă mi-am dus copiii la testări. Nici nu mă gândesc, deoarece nu accept ideea de a eticheta un copil ca fiind bun, foarte bun, excepțional. Nu-mi duc niciodată copiii la teste. Un punctaj nu exprimă nici pe departe ceea ce știu copiii mei.

Acum un an, Mary, împreună cu ceilalți copii din clasa ei, au trecut prin testul Iowa. Era clasa a treia și a primi un punctaj de clasa a cincea. Probabil că ar fi obținut un punctaj și mai mare dacă nu ar fi petrecut acel an în școală...

Sursa: http://www.nytimes.com/interactive/2011/11/13/magazine/13homeschooling-patricia1975.html?_r=0

Publicat în Home/UnSchooling
Marți, 16 Decembrie 2014 14:54

Despre Asociația RE-DESIGN

De ce Re-DESIGN...

...pentru că DESIGN este un cuvânt „viu”, în permanentă schimbare și adaptare. În viziunea noastră, înseamnă rezolvarea inteligentă a oricărei probleme. Re-Design îți propune reconfigurarea personală, pornind de la datele pe care le ai deja: oprește-te, activează-ți toate simțurile (mai multe decât clasicele cinci) pentru a decela stimulii din interiorul și din afara ta, ieși din tiparele după care reacționai de obicei și încearcă o altă variantă – soluția cea mai inteligentă, care consumă minim de resurse (eventual, cea pe care ți-o propunem noi). În final... resetează-te, pentru ca viața ta să curgă în armonie cu planeta pe care te-ai născut, cu (uni/multi)versul din care faci parte.

...pentru că fiinţa umană se naşte cu toate capacităţile, mediul şi educaţia ducând la selectarea şi dezvoltarea anumitor talente. Auzim deseori – ba chiar și afirmăm: „nu sunt bun la matematică / desen / fizică / muzică” etc. Cauza acestei convingeri – mai mult sau mai puţin de nestrămutat – este, de cele mai multe ori, educația de tip cartezian, pe discipline separate, care a devenit modelul „clasic” de setare mentală în societatea modernă. Renunţarea la dihotomii de tipul artă / ştiinţă, raţional / spiritual, uman / real va permite manifestarea tuturor capacităților ființei umane ca întreg, eliminând barierele pe care sistemele de educație clasice și societatea, în general, ni le pun.

...pentru că teoria şi practica educaţională actuală NU ţin cont suficient de substratul anatomic şi fiziologic al proceselor cognitive, astfel că mulți părinți sunt interesați de o schimbare în educația copiilor lor. Aici găsiți explicații de ultimă oră din domeniul neuroștiințelor pentru a înțelege substratul proceselor cognitive, precum și resurse educaționale pentru home-/unschooling, sistem în care ne creștem și noi copiii.

Neuroimagistica a confirmat faptul că creierul unui adolescent sau al unui copil prelucrează informațiile diferit în comparație cu creierul unui adult. La adult, informaţiile sunt prelucrate în cortexul frontal, zona cea mai nouă în evoluție, situată la suprafața creierului, iar la adolescenţi şi la copii – în nucleii amigdalieni, zonă ce aparţine sistemului limbic („creierul primitiv”), situată în profunzimea creierului, și unde se nasc reacţiile instinctive – furia şi/sau teama. Maturizarea coincide cu formarea de conexiuni corticale mai strânse, reacţiile instinctive generate în nucleii amigdalieni fiind temperate de cortexul frontal, unde rezidă organizarea, raţiunea şi moralitatea. Un cortex frontal activ este semn de maturizare afectivă şi de inteligenţă. Geniile au cortexul frontal mult dezvoltat comparativ cu media indivizilor, mult mai multe sinapse (conexiuni neuronale), procesarea informaţiei percepute, memorarea datelor ori accesarea acestora, se fac mult mai rapid si cu antrenarea unor regiuni cerebrale mai mari.

Nucleii amigdalieni din sistemul limbic cerebral sunt conectaţi cu lobii prefrontali ai creierului prin circuite specializate, astfel fiind construite mecanismele neurologice ale vieţii emoţionale. Fiecare emoţie este „procesată” in anumite zone ale creierului. Aceste zone au legături directe cu sistemul limbic, ceea ce permite formarea registrului memoriei emoţionale. Memoria emoţională, stocată în hipocamp, se află şi sub influenţa sistemului neuroendocrin. Reacţiile pozitive ale neocortexului prefrontal sunt mai lente. Dar la copil se pot pregăti reacţiile emoţionale prin programe de cunoaştere a stărilor „pozitive” şi „negative”.

...pentru că suntem în stadiul în care dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte tot Universul” poate fi reconsiderat prin prisma cunoaşterii actuale. Daniel Goleman, autorul cărţii Inteligenţa emoţională, afirmă că „avem două creiere, două minţi şi două feluri diferite de inteligenţă: cea raţională şi cea emoţională”. Sugerăm că este necesară depăşirea şi a acestei etape, prin sublimarea dihotomiilor de tip raţional / emoţional într-o înţelegere mai profundă – sinergizarea trăirilor fiinţei într-un proces complet şi complex de conştientizare a valenţelor viului.

Principala cale de a te cunoaște rămâne educația. RE-DESIGN promovează conceptul de educație holistă, care stimulează dezvoltarea cât mai complexă / completă. Vrem să ne întoarcem la esențe, la autentic – în elină, „skhole” este un termen care se referă la timpul liber petrecut în discuții filosofice despre lume și viață. Pornind de la acest concept, pe care vrem să-l adaptăm parametrilor spirituali actuali, educația integrativă propune:
- abordarea holistă a cunoașterii umane în general, prin recorelarea științelor cu artele / filosofia / istoria;
- descoperirea / formularea / elaborarea de concepte / principii aplicabile în orice împrejurare;
- aplicarea conceptelor / principiilor astfel formulate într-un mediu natural de tip grădină urbană, unde se practică permacultura;
- elaborarea de metodologii pentru echilibrarea activității emisferelor cerebrale și a glandelor endocrine, prin intermediul muzicii vocale și instrumentale;
- descoperirea și armonizarea ritmului natural de învățare al oricărei ființe umane cu ritmurile naturii din care face parte;
- conștientizarea, de către orice ființă umană, a tuturor capacităților înnăscute, pentru dezvoltarea personalității de tip renascentist – poetul matematician, alchimist și filosof, fascinat de misterele vieții și mereu în căutare de repere.

Activitățile care s-au conturat până acum, jucându-ne și „filosofând” cu pruncii noștri, sunt:

- DigiMathArt - Matematica programării pentru softuri 3D - Matematici aplicate / Joaca de-a matematica  
- de la Filosofia Naturalis la Științe
- Fizica și Chimia Biologiei 
- Conștientizare și meditație 
- Povești(u) - cu vorbe spuse/scrise și/sau cu desene/benzi desenate 
- Istorie și geopolitică 
- Permacultură, nutriție și sustenabilitate 
- Scriere și citire rapide (infospeed) / Caligrafie
- Limbi străine - engleză, chineză, germană 
- Șah, tenis

Atunci când vremea ne permite, aceste activități se desfășoară afară, în grădina de permacultură.  

Niciuna dintre activități nu se desfășoară în intervale stricte de timp. De multe ori,  biologia „devine” filosofie sau matematică.... iar Arta este capacitatea de a te apropia de perfecțiune - fie că ești dulgher, cântăreț, pictor sau.... matematician - procedăm socratic :-)

Publicat în Despre noi